Ioan Gînscă
INTERRUPTED / ÎNTRERUPT
Expoziţie de fotografie
17.06 – 17.07.2013
Piano Cazola Vizual
Cluj-Napoca

150 Days - Ioan Gînscă

I am 40. I am a happy man, but many times I happened to be „like a bird alone on a roof,” „like an owl among the ruins,” or like the bald eagle, from whom those my age have an important lesson to learn.

The bald eagle can reach the age of 70. But in order to get to that point, it must make a difficult decision. Around the age of 40, its long, flexible claws are no longer able to carry its prey. Its powerful and sharp beak bends in. Its heavy wings, left old by all the years, and the thickness of its feathers bridle and stifle its chest muscles, burdening thus its flight. And then, the eagle has two options: to die or pass through a painful transformation process that lasts 150 days. The process demands of the vulture to fly up a mountain top to a new nest. There, it continuously hits its bent beak until it snaps. After breaking off its beak, it waits until a new one grows and then pulls out its claws. When the new claws grow, it starts ripping out its withered feathers. 5 months later, the vulture resumes the majestic flight it was created for and for which it lives. Another 30 years!

I mention all this because I wish for the visitors of my exhibition to know that the photos were taken along the course of those 150 days.

J’ai 40 ans. Je suis un homme heureux, mais il m’est souvent arrivé d’être « comme un passereau solitaire sur le toit », « comme le hibou parmi les décombres » ou comme un aigle, qui peut enseigner une leçon importante à ceux de mon âge.

L’aigle à tête blanche peut vivre jusqu’à 70 ans. Mais pour atteindre cet âge, il doit prendre une décision très difficile. Vers 40 ans, ses longues serres devenues flexibles ne sont plus capables de saisir la proie. Son bec fort et pointu se courbe. Ses ailes devenues trop lourdes en raison des nombreuses vieilles plumes épaissies, le freinent et le font suer, en rendant difficile son vol. Alors, l’aigle fait face à un choix difficile : mourir ou passer par un processus douloureux de transformation qui durera 150 jours. Le processus exige que l’aigle vole jusqu’en haut de la montagne dans un nouveau nid. Là, l’aigle va frotter et frapper son bec contre une roche jusqu’à ce qu’elle l’érode. Après cela, il attendra la repousse d’un nouveau bec. Ensuite, il tentera d’arracher et d’user ses serres. Après cela, de nouvelles serres se développeront et alors l’aigle commencera à plumer ses plumes âgées. Enfin, après ces cinq mois, l’aigle reprendra son vol magnifique pour lequel il a été créé et pour lequel il vivra. 30 années supplémentaires.

J’ai raconté cette histoire parce que je désire que les visiteurs de mon exposition sachent que les photos ont été réalisées au cours des 150 jours.

Am 40 de ani. Sunt un om fericit, însă de multe ori s-a întâmplat să fiu „ca o pasăre singuratică pe acoperiş”, „ca bufniţa din dărâmături” sau ca vulturul pleșuv, de la care cei de vârsta mea au o lecție importantă de învățat.

Vulturul pleșuv poate atinge vârsta de 70 de ani. Dar pentru a ajunge la acest punct, el trebuie sa ia o decizie grea. În jurul a 40 de ani ghearele lui lungi și flexibile nu mai sunt capabile să-i care prada. Ciocul puternic și ascuțit i se încovoaie. Aripile-i grele și îmbătrânite de ani și de grosimea penelor îi înfrânează și-i nădușesc mușchii pieptului, îngreunându-i astfel zborul. Și atunci vulturul are 2 opțiuni: să moară, sau să treacă printr-un dureros proces de transformare timp de 150 de zile. Procesul îi cere vulturului să zboare în vârf de munte într-un nou cuib. Acolo el își lovește continuu ciocul încovoiat până acesta se rupe. După ce își rupe ciocul, așteaptă să îi crească cel nou, apoi își smulge ghearele. Când noile gheare apar, începe să-și smulgă penele îmbătrânite. După 5 luni, vulturul își reia falnicul zbor pentru care a fost creat și pentru care trăiește. Încă 30 de ani!

Am amintit de toate acestea, pentru că doresc ca vizitatorii expoziției mele să știe că fotografiile au fost realizate în decursul celor 150 de zile.

Flight Period

“L’oiseau c’est moi” – this is how I could sum up, by bovarizing, the tale of birds told to us now by Ioan.
And I do so too, I didn’t resist the temptation. But, to Ioan, “le monde entier c’est moi.”
For this reason, a channeled perspective does not have enough shape. There is more in his photos than a metaphorical parallelism, than a self-portrait by ricochet.
It is more about a diffuse, but crucial existential experience. About stepping over thresholds that seem to be circles of fire, those circles through which tigers jump in a circus arena, without losing anything of their dignity, beauty and grace. However, it is not only about hops and passages, but flights too, and thus about a greater anti-gravitational effort. On the other end is the mad love of God, like in that Psalm written by Zacharias Lichter through the quill of Matei Călinescu:

“God punished me for my innocence,
(without knowing it, I may have been proud of it):
God soiled me with mud and smut,
For I was too clean,
He cracked my teeth and tore my tongue,
For I praised Him with words too beautiful and too sweet.”

This other end is not yet visible in the images of now, but it is there. This time, the images from the Suspended only remind us that the poetics of ascension is doubled by a poetics of struggle, of repeated impact against the grating, of that inner flap of skewed, discontinuous, to some always awake wings. “Poetry like a bird that flies in reverse” – said Nichita Stănescu. I believe that this definition is a good key for reading Ioan’s images, his entire poetics and inner attitudes. Both reside under the power of paradox, lack of conformism, lack of obedience, lack of existential comfort. More than a bird, Ioan evokes to me now the image of an aircraft carrier, on (/ from) whose shoulders silver birds land or take off. Inbetween two flights, he’ll read another book, make another movie, an exhibition, a text. But all that happens to him or what he does deliberately, as a man, a priest and an artist, during the period of a flight, is done in His name and serving Him in any way or manner. It is his way of anointing with oils.
Thus, together with its truth, Ioan’s exhibition also brings us this gift: he makes us not forget the words of Father Teofil that easily: “he who anoints another with oils, he first smells beautifully!”
Then, the bird within us will grow beaks, claws and beautiful, gentle feathers again.

Intervalle de vol

„L’ oiseau c’ est moi” – voilà en résumé, en bovarysant, le conte aux oiseaux que Ioan vient de nous raconter.
Je le fais sans tarder, je n’ai pas résisté à la tentation. Mais, pour Ioan, „le monde entier c’ est moi”.
C’est pourquoi une perspective dirigée n’a plus assez de relief. Il y a plus, dans ses photographies, qu’un parallélisme métaphorique, qu’un autoportrait par ricochet.
Il s’agit plutôt d’une expérience existentielle diffuse, mais cruciale. Du passage de seuils qui ressemblent à des cerceaux de feu, ces cerceaux par lesquels sautent les tigres dans l’arène du cirque, sans perdre de leur dignité, leur beauté et leur grâce. Cependant, il ne s’agit pas que des sauts et des passages, mais aussi d’envolées, donc d’un plus grand effort anti-gravitationnel. A l’autre bout c’est l’amour fou pour Dieu, comme dans ce Psaume écrit par Zacharias Lichter avec la plume de Matei Călinescu:

„Dieu m’a puni pour mon innocence,
(sans le savoir, j’en étais peut-être fier):
Dieu m’a souillé de boue et de suie,
Car j’étais trop propre,
Il m’a cassé les dents et m’a déchiré la langue,
Car je le glorifiais avec de trop belles et douces paroles.”

Cet autre bout n’est pas encore visible dans les images présentes, mais il est là. Cette fois-ci, les images de Întrerupt (Interrompu) ne font que nous rappeler que la poétique de l’élévation est doublée par une poétique de la palpitation, du heurt contre les barreaux, de ce battement d’ailes du dedans, obliques, discontinues, toujours en éveil chez certains. „La poésie comme un oiseau qui vole inversement” – disait Nichita Stănescu. Je crois que cette définition est une bonne clé de lecture des images de Ioan, de toute sa poétique et son attitude intérieure. Les deux se trouvent sous le pouvoir du paradoxe, de l’absence de conformisme, d’obédience, de confort existentiel. Plutôt que celui d’un oiseau, Ioan m’évoque maintenant l’image d’un port-avion, des (ou sur les) épaules duquel décollent ou atterrissent des oiseaux d’argent. Entre deux vols, il lit encore un livre, il fait encore un petit film, une exposition, un texte. Mais tout ce qui lui arrive ou ce qu’il fait délibérément, en tant qu’être humain, prêtre et artiste, dans l’intervalle de vol, est fait dans Son nom et en étant à Son service de différentes manières. C’est sa façon d’oindre avec les saintes huiles.
C’est pourquoi, avec sa vérité, l’exposition de Ioan nous offre aussi bien ce don: ne nous permet pas d’oublier les paroles du Père Teofil pour lequel « celui qui oint avec de saintes huiles un autre sent bon lui-même, en première instance »!
C’est alors que l’oiseau se verra pousser de nouvelles ailes, griffes et plumes belles et douces.

Interval de zbor

„L’ oiseau c’ est moi” – aşa aş putea rezuma, bovarizând, povestea cu păsări spusă nouă acum de Ioan.
O şi fac, n-am rezistat tentaţiei. Dar, pentru Ioan, „le monde entier c’ est moi”.
Din acest motiv, o perspectivă direcţionată nu mai are suficient relief. E mai mult, în fotografiile sale, decât un paralelism metaforic, decât un autoportret prin ricoşeu.
E vorba, mai degrabă, de o experienţă existenţială difuză, dar crucială. De trecerea unor praguri ce par a fi cercuri de foc, acele cercuri prin care sar tigrii în arena circului, fără să-şi piardă din demnitate, frumuseţe şi graţie. Totuşi, nu e vorba doar de salturi şi treceri, ci şi de zboruri, deci de un mai mare efort antigravitaţional. La celălalt capăt e nebuna dragoste a lui Dumnezeu, ca în acel Psalm scris de Zacharias Lichter prin pana lui Matei Călinescu:

„Dumnezeu m-a pedepsit pentru nevinovăţia mea,
(fără s-o ştiu, poate eram mândru de ea):
Dumnezeu m-a mânjit cu noroi şi funingine,
Pentru că eram prea curat,
Mi-a spart dinţii şi mi-a sfâşiat limba,
Pentru că Îl lăudam cu prea frumoase şi prea dulci cuvinte.”

Acest celălalt capăt nu e încă vizibil în imaginile de acum, dar e acolo. De data aceasta, imaginile din Întrerupt doar ne aduc aminte că poetica înălţării e dublată de una a zbaterii, a lovirii de zăbrele, de acea bătaie de aripi de dinăuntru, piezişe, discontinue, la unii mereu treze. „Poezia ca o pasăre ce zboară invers” – spunea Nichita Stănescu. Cred că definiţia aceasta e o bună cheie de lectură a imaginilor lui Ioan, a întregii sale poetici şi atitudini interioare. Ambele stau sub puterea paradoxului, a lipsei de conformism, de obedienţă, de confort existenţial. Mai degrabă decât o pasăre, Ioan îmi evocă acum imaginea unui port-avion, (de) pe umerii căruia aterizează sau decolează păsări de argint. Între două zboruri, mai citeşte o carte, mai face un filmuleţ, o expoziţie, un text. Dar tot ce i se întâmplă sau ce face deliberat, ca om, preot şi artist, în intervalul de zbor, este făcut în numele şi slujindu-L pe El în fel şi chip. E felul lui de a unge cu miresme.
Astfel, împreună cu adevărul ei, expoziţia lui Ioan ne aduce şi acest dar: ne face să nu uităm uşor cuvintele Părintelui Teofil: „cel ce unge cu miresme pe altul, el, mai întâi, miroase frumos”!
Atunci, păsării din noi îi vor creşte din nou ciocuri, ghiare şi pene frumoase şi blânzi.

Ramona NOVICOV
art critic / critique d’art / critic de artă